Adevărul este că am ajuns într-un punct în care ne este foarte ușor să copiem, iar uneori nici măcar nu ne dăm seama de asta. Preluăm concepte pe care le categorisim ca inspirație, dar nu ajungem decât să ilustrăm o replică fidelă a unui om, a unui post de pe Pinterest sau a unui feed de Instagram.
Alt adevăr este că am obosit să văd același decor ca în 10.000 de pin-uri care se află la un click distanță sau aceeași poză în stil flatlay care bate orice fotografie ce surprinde un moment unic și care chiar este o fotografie, nu o replică xeroxată.
Am obosit și să văd oameni care pare că se îmbracă folosind mintea altor oameni și nu a lor, care poartă uniforme fără să își dea seama pentru că doar îmbrățișează niște trenduri – fie că vor, fie că nu.
Și am obosit și să văd lipsa de educare în acest sens.
Să apreciezi în masă o copie doar pentru că nu te interesează, ca om, să afli mai mult de atât. Sau să te îmbraci de la magazine care doar copiază casele de modă mai mari și să susții o industrie vicioasă. Sau să mergi doar după oameni care fac fotografii eyecandy, care îți prezintă imagini regizate și puternic editate și tu să îți imaginezi că asta e viața lor și să îți dorești să fii ca ei.
Și adevărul este că, oarecum, este în natura umană să facem și astfel de lucruri. Dar poate ne prinde bine un reminder că nu tot ce ne pică în fața ochilor este autentic, nu tot ce vedem noi pentru prima oară este original, nu tot ce se răspândește ni se potrivește și, mai ales, nu tot ce aleg și promovează masele este varianta cea mai bună sau autentică.
Mereu m-am simțit trasă sau împinsă spre a copia ceva sau de a fi ceva ce nu sunt. Și, chiar dacă nu am fost cel mai popular copil din curtea școlii (la propriu și la figurat câțiva ani mai târziu), mereu m-am simțit împlinită pentru că nu mi-am sacrificat autenticitatea.
Nu m-am trădat pe mine, nu mi-am manipulat emoțiile, nu am afișat imagini doar de dragul de a părea altceva. Și adevărul este că nu știu vreun sentiment mai reconfortant decât acela când pui seara capul pe pernă și simți că ești aceeași persoană pe care ai afișat-o și de-a lungul zilei. Și că nu ai nicio mască de dat jos când intri în casă.
Suntem indivizi, nu o armată de clone, și dacă nu am reușit până (credem că) am ajuns adulți să știm parțial cine suntem și doar să absorbim ce ni se pune în față, poate că încă nu suntem adulți și mai avem de lucrat la niște trăsături ale maturității.
O copie este mai ușor de uitat și de înlocuit decât un original.
