Cum e viața cu pisică: un an cu Măru

Cam de un an încoace, în orice conversație se strecoară inevitabil “Măru ce face”? Pentru că anul trecut, la final de iulie mergeam să vizitez un sac de blană (nu l-am luat de mic, nu era ghem) și pe 5 august a aterizat la mine în apartament. 

E, de atunci viața mea nu s-a schimbat complet, dar sigur s-a mai completat o piesă de puzzle pe undeva, pentru că acum nu mă văd fără cele 6,6 kilograme cu bot roz.

Viața cu pisică este frumoasă

Când ajungi acasă și te așteaptă la ușă.

Când stai prin casă și el se uită cu ochii mari la tine și începe să se tăvălească pe jos.

Când stă și se uită pe geam la păsări, de parcă ăsta este cel mai important lucru din lume atunci. Ba mai mult, se și sprijină cu o labă de marginea geamului, ca la bar, de zici că ăsta este jobul lui și trebuie să stea acolo toată ziua.

Când tu stai pe laptop/citești, iar el vine să doarmă lângă tine.

Când se culcușește la pieptul tău noaptea și începe să toarcă (gest de afecțiune străin nouă până acum câteva luni).

Viața cu pisică este haioasă

Cam tot timpul.

Când îi vezi mutra amuzantă.

Când se joacă și e în lumea lui.

Când îl apucă pandaliile, își dă urechile pe spate și începe să fugă prin casă for no reason, cu fundul într-o parte.

Când nu te trezești dimineața să îi dai de mâncare iar el se duce să dea jos ceva de pe mobilă.

Când te trezești dimineața cu jucăriile lui în pat. Sau cabluri. Când te trezești în mijlocul nopții și patul e ud. Pentru că a adus și o cârpă udă în pat (don’t ask).

Când ajungi acasă și nu îl mai găsești. În schimb, un geam lăsat închis la plecare este deschis. Hm, te panichezi, unde să fie Măru? Măru era tolănit pe iarba din fața blocului. Probabil acela a fost the weekend of his life.

Când ajungi acasă și găsești masca de la chiuvetă deschisă și coșul de gunoi răsturnat. Gunoiul e și el mâncare, ce n-ați înțeles? :))

Când ajungi acasă și găsești punga cu cereale scoasă din dulap, tâtâită până la tine în pat și desfăcută acolo.

Când face numărul unu, dar stă doar cu jumătatea din spate în litiera acoperită. Picioarele și capul sunt în afara litierei. Ce, vi se pare ciudat?

Când îți deschide sertarul cu lenjerie și dimineața îți găsești toți chiloții înșirați prin cameră.

Când lași o pungă de chipsuri goală pe canapea și când te întorci în cameră, îl găsești pe el stând în fund, cu punga trasă pe cap.

Viața cu pisică este enervantă (oarecum)

Când mergi cu el la veterinar și trebuie să i se ia sânge, vesta de imobilizare pentru pisici nu îl cuprinde (6 kg, da?) și petreci 2 ore în cabinet, în încercarea de a imobiliza tigrul exorcizat.

Când te călărește prea de dimineață pentru că, hei, mâncarea înainte de toate!

Când trebuie să înveți să conviețuiești și cu părul. Inevitabil.

Când ți se îndoaie nasul atunci când îi cureți litiera.

Când scoate granulele de silicat din litieră și tu calci pe ele. Iaics. Părinții care calcă pe lego cunosc un sentiment similar.

Când tu îi închizi ușa unei camere iar el o deschide. Ori împingându-se, ori sărind pe clanță. Ce băiat deștept.

La final de zi mă amuz când ajung acasă și îl văd pe Gonzales pe geam cum se uită lung și mă așteaptă. Sau când mă uit la el și nu îmi vine să cred cum eu, ca un om în toate mințile ce sunt, iubesc un prostănac ca ăsta. Sau cum eu, tot ca un adult ce sunt, împânzesc Internetul cu poze cu pisici. Sau cum nu îmi mai văd casa fără el în peisaj, chiar dacă uneori este și enervant.

La final de zi mă bucur că mi-am asumat toate responsabilitățile pe care le presupune o pisică. Pentru că pe lângă responsabilități, vine cu o doză de relaxare și un reminder pentru ce înseamnă naturalețea, dezinvoltura și că de multe ori ar trebui să te lași pe mâna emoțiilor chiar dacă ești un adult. Chiar dacă emoțiile alea sunt generate de o pisică. Acum că am terminat cu acest articol pseudo-amuzant și profund, ar trebui să vă cer de mâncare dacă m-aș juca de-a Măru, dar asta o fac doar pe pagina lui de Facebook. Da, ne distrăm și pe Eu sunt Măru.