Îmi plac oamenii care

Îmi displac puțini oameni. Displac multe componente, reacții, comportamente ale lor, dar nu sar direct la a-i desconsidera pe ei. Sunt oameni care spun despre oameni, în general, că nu există ființe rele per se, sunt doar oameni care suferă.

Asta cred și eu. Oamenii au înrădăcinate aspecte negative pentru că le-au lăsat acolo, să crească. Nu au stârpit buruienile la timp, le-au lăsat să crească până au devenit parte din ei. Nu e un drum pe care să nu te poți întoarce, dar la câte hățișuri sunt pe el, sigur te rănești de la spini și de la urzici.

Așa că nu displac anumiți oameni, doar îi plac mai mult pe alții.

Îmi plac oamenii care nu lasă buruienile să crească.

Îmi plac oamenii care au curajul să meargă înapoi pe drumul acela plin de buruieni. Ca să înțeleagă cine sunt, cum sunt, de ce sunt așa. Ca să aibă un drum mai curat când revin de acolo și să știe să îl păstreze așa.

Îmi plac oamenii care nu se sperie de cine sunt ei. De ce simt.

Îmi plac oamenii care înțeleg că nu poți avea doar stări și sentimente plăcute. Că sigur vor fi acolo și cele mai răvășitoare și grele emoții, care te vor propti în pat. Care îți vor pune piedici dacă vrei să te ridici. Pe care dacă vrei să le ascunzi sub preș, sub pat sau în orice loc din care să nu le vadă nimeni, vor ieși la un moment dat. Poate chiar mai urâte decât atunci când l-ai îndesat acolo.

Îmi plac oamenii care caută echilibrul. Care stau de vorbă și cu emoțiile bune, și cu alea rele. Care înțeleg că echilibrul este un ideal, dar până la el vor fi părți multe care trag în jos.

Îmi plac oamenii care nu se sperie de cine sunt ei. Am mai zis asta. Îmi plac oamenii care nu se sperie de cine sunt alții. Îmi plac oamenii care înțeleg oamenii și cum funcționează ei.

Îmi plac oamenii care nu încearcă să îți impună viziunea și valorile lor. Îmi plac oamenii diferiți de mine, cu care pot petrece timp bun, cu tot cu diferențele noastre. Pentru că ni le acceptăm și le îmbrățișăm.

Îmi plac oamenii care au povești de spus.

Îmi plac oamenii care știu că poveștile nu sunt doar frumoase.

Îmi plac oamenii care au trăit povești urâte, dar nu le-au lăsat să îi facă urâți.

Îmi plac oamenii care, dincolo de clișee, încearcă să devină mai frumoși. Mai buni. Mai întâi la interior, apoi la exterior. Degeaba ornezi o mămăligă ca pe un tort de nuntă. Ori lași mămăliga să fie autentică și îi accepți simplitatea, ori pui un blat care să fie la fel de bun și fără marțipan. Și vorbim de marțipan, nu de o pastă de zahăr fără strop de migdală în ea.

Îmi plac oamenii care sunt sinceri. Mai ales cu ei. Care nu scot contextul doar pentru că așa le convine mai mult.

Îmi plac oamenii care nu fac lucruri doar pentru că alți oameni le fac.

Îmi plac oamenii care știu să se asculte și să se dezvolte conform nevoilor lor.

Îmi plac oamenii care nu se sperie de singurătate, dar se bucură de companie.

Îmi plac oamenii care nu calcă pe alți oameni.

Îmi plac oamenii care sunt puternici prin forțele proprii, nu prin subminarea forței altor oameni.

Îmi plac oamenii educați. Nu doar de școală.

Îmi plac oamenii care nu denumesc defectele “așa sunt eu” pentru a fugi de rezolvarea lor.

Îmi mai plac și oamenii care nu judecă. Cei cu care poți povesti orice. Orice. Fără temeri, fără judecăți aiurea din partea lor, fără încercări de a te aduce pe un drum al “normalității” definite de o majoritate care nu are curajul să vadă lucrurile și altfel.

Îmi plac oamenii care au eleganța, tactul și inteligența de a aborda frumos orice situație, indiferent de partea cui se află mingea.

Îmi plac oamenii plini. De experiențe, de trăiri, de povești – și asta am mai zis – de inteligență, de gânduri, de cicatrici pe suflet și de zâmbet echilibrat pe dinafară.

Îmi plac oamenii, în general. Doar că pe unii oameni îi plac mai mult decât pe alții.