M-a luat din nou valul de făcut poze și a venit tocmai la fix. Cum am fost săptămâna trecută să hoinăresc prin Stockholm, camera mea foto s-a bucurat că am pus-o pe treabă. Așa că m-am ales cu vreo 800 de poze, din care sper să scot ceva decent.
Etajera asta își ducea zilele prin bucătărie de când m-am mutat în București. Aveam nevoie de un loc unde să ne punem toate electrocasnicele din bucătărie. Cum în perioada respectivă lista de cumpărături era lungă, am apelat la o etajeră metalică din IKEA, pe care am dat aproximativ 60 de lei.
Suntem mulți iubitori de cărți, iar mulți dintre noi probabil visăm la un colț din casă pentru citit. Unul retras, cu o priveliște frumoasă de preferat în care să înțepenim ore în șir cu o carte în mână de care nu ne mai putem dezlipi.
Trecând peste potopul de poze cu copii și de urări ce ne străbat News Feed-ul, mă gândeam ce îmi lipsește din copilărie. Nu îmi este dor de perioadele trecute, dar parcă de la cea mai fără de griji perioadă aș lua ceva.
Locuitul în chirie are avantajele lui, dar te și fericește cu anumite experiențe și situații amuzante, dubioase sau pur și simplu…noi. Așa că să ne amuzăm puțin.
Douălunișijumătate. Atât a trecut de când am luat parte la prima întâlnire din cadrul cursului de design interior. Nu știam exact la ce să mă aștept. Cine va fi trainer? Ce experiență are? Ce colegi voi avea?
Toată povestea asta a început cu vreo 7 ani în urmă (poate chiar 8) în timp ce visam la cai-verzi-pe-pereți în timpul orei de biologie. Ca să nu ne lungim cu vorba, toată treaba a fost așa: mi-a venit ideea de a da la facultate la design interior. M-am calmat, am analizat situația când nu era entuziasmul la cote înalte și am zis lasă, hai să ne ținem de planul inițial. Așa că am dat la Marketing, cu o promisiune făcută atunci că voi face un curs de design interior după finalizarea studiilor.
N-avem timp. Mereu e ceva important, mereu suntem ocupați, mereu avem un punct în care trebuie să ajungem cât mai repede.
Nu zic că e rău. Mai bine să fugim oriunde decât să stăm pe canapea uitându-ne la TV.
Dar trebuie să știm să ne și oprim.
Încă îmi este peste puterea de a înțelege, de ce dintre introvertiți și extrovertiți cei din urmă sunt priviți ca fiind partea normală, iar noi, introvertiții, suntem cumva niște ciudați sau cei care ne abatem de la normalitate.
Nu-i o mare dramă că ne aflăm în categoria asta, dar sunt momente în care devine obositor să fim priviți de nenumărate ori cu aceeași privire “E ceva în neregulă cu el/ea?”.
