Pe la începutul anului acesta vedeam des pe Facebook fotografii cu o copertă de carte foarte frumoasă și un nume care mă intriga: Prietena mea genială. Cum eu fac parte din oamenii aceia superficiali în alegerea cărților și o copertă bună mă dă peste cap, cartea mi-a atras atenția imediat și am zis să văd ce este cu fenomenul Elena Ferrante și tetralogia ei napolitană. 

Hype-ul își are rostul, este minunată seria și acum că am finalizat-o mă simt ca după o relație fără de care nu te mai vedeai existând. Nu știu dacă există un soi de mahmureală post-citit, dar seria asta este capabilă să o creeze.

Mi-am pierdut de foarte mulți ani drive-ul pe care l-am avut cândva pentru citit, dar asta nu înseamnă că nu mai citesc. Doar că, foarte rar, mă atrage o carte atât de mult în universul ei. Cu cărțile din tetralogie mai că îmi venea să îmi iau concediu pentru a le finaliza. Le-am citit în pat, în bucătărie, în metrou, în cafenele, în aeroport, în tren, în Roma, din mers (deși nu sunt genul acela de cititor-zombi care merge în timp ce citește) și cred că dacă mi s-ar fi cășunat, aș fi citit și în fund, pe bordură. A, stai, scările  de la Ateneu se iau la socoteală? 🙂

prietena mea geniala

Ce cărți cuprinde tetralogia

În cazul în care nu te-ai intersectat până acum cu Elena Ferrante și cărțile ei, las aici titlurile din serie:

  1. Prietena mea genială
  2. Povestea noului nume
  3. Cei care pleacă și cei ce rămân
  4. Povestea fetiței pierdute

Povestea

Când citești titlul primului volum deja ai un indiciu despre ce se întâmplă în carte. În rest, mie mi s-a părut imprevizibilă. Ce e drept, nu mi-am consumat energia în a anticipa ce urmează, așa că m-am trezit surprinsă deseori de poveste.

Lila (Rafaella) și Lenu (Elena) sunt două fete dintr-un cartier sărac din Napoli, care ajung să se împrietenească. Exceptând câteva perioade din viața lor, prietenia durează până la bătrânețe – iar de aici îți dai seama cam câte se pot întâmpla în două vieți de om și o relație tumultuoasă de prietenie.

Cărțile trec prin toate etapele vieții și punctele de interes major – copilărie, adolescență, căsătorie, naștere, carieră, moarte. Sumarizez extrem, însă mai mult nu îmi doresc să dezvălui.

Ce o face atât de minunată

Lila și Lenu sunt atât de diferite și se completează atât de bine. Mai ales, spre deosebire de alți oameni, relația respectivă nu este sabotată de diferențele și neînțelegerile lor. Cel mult, le îndepărtează temporar. Dar atât.

Prin cartea aceasta chiar ai impresia că ai mai trăit o viață.

Te regăsești într-o bucată din poveste. Undeva, vei avea senzația că ai citit ceva despre tine sau despre un prieten.

Este ușor de citit din punct de vedere al limbajului folosit, iar acesta este criteriul cel mai important după care consider eu o carte ca fiind bună. Asta nu înseamnă că este o carte ușoară.

Te prinde și te surprinde. Te face să îți dorești să afli ce se mai întâmplă, cu ce te va mai uimi.

Este umană. Ne surprinde foarte bine pe noi, oamenii.

Este o poveste despre viață, nu doar despre prietenie. Știu că poate suna clișeic. Dar cărțile acestea chiar surprind viața, în toată frumusețea și brutalitatea ei.

Există momente în care lucrurile care se situează pe marginile vieții noastre și par să-i fie fundal pe vecie – un imperiu, un partid politic, o credință, un monument, chiar și numai persoanele care fac parte din existența noastră de zi cu zi – se prăbușesc în mod complet neașteptat și exact atunci când mii de alte lucruri ne presează.

Este o serie în care vei găsi orice – sărăcie, copilărie, prietenie, drame adolescentine, politică, familie, corupție, drame, tragedii, sentimente, feminism, transformare.

Iar Elena Ferrante cine este?

Probabil o parte din isterie este alimentată și de autoarea seriei. Elena Ferrante este un pseudonim, autoarea (sau autorul, ha!) preferând anonimitatea. Bineînțeles, unii s-au dus până în pânzele albe și au încercat să afle numele adevărat. Există speculații, dar mai bine să o lăsăm așa. Nu m-a interesat atât de mult subiectul.

Îmi aduc aminte că citisem undeva că Elena Ferrante își dorește să lase opera să se promoveze singură și că nu vrea să atragă atenția asupra ei, cum fac alți autori. Când cartea devine mai mult despre ei și despre imagine lor și mai puțin despre lucrare în sine.

 

Știu, este un articol la fel de stângaci ca plăcinta pe care am făcut-o astăzi. Nu mai făcusem plăcintă, nici despre cărți nu am mai scris. Dar, nu-i așa, uneori faci și lucruri cu care nu ești obișnuit.

Nu știu dacă am vrut să fac neapărat o recenzie, însă mi-a plăcut atât de mult încât am considerat că trebuie să las asta pe blog, poate mai aduc câțiva fani la bord. Într-adevăr, pe unii nu i-a prins, alții au susținut că primul volum nu a fost așa interesant, dar cred că probabilitatea de a îți plăcea este mai mare.

Găsești versiunea în limba română, cu coperțile acelea minunate, aici sau versiunea în engleză la prietenii de la Books Express.