Vacanța de vară

Am simțit că ceva mișună în palma mea și se duce în sus, pe mână. Am tresărit, am deschis ochii speriată și agitată, am văzut ceva negru fără să disting ce, părea mare, nu era doar o furnică și am sărit în sus dând puternic din mână ca să plece. A picat pe pătură și a fugit înainte să îmi dau seama ce era. În sfârșit, mi se dusese și mie ceața din privire și am căutat în iarbă să văd cine mă trezise din somn. Era un pui de șopârlă, se uita la mine speriat.

Nu-mi era teamă de el, dar episodul din urmă cu câteva săptămâni când m-am trezit cu o goangă de 4 centimetri pe mine mi-a lăsat niște sechele. Da, vietate din aceea gândăcească imensă ce mișună noaptea printre blocuri. Ew.

Cu asta am marcat ultima sâmbătă din august, din mini-vacanța de vară. Nu m-am dus în Grecia, nu m-am dus în niciun oraș european, nu m-am dus în niciun loc instagramabil sau de lăudat pe Facebook.

Tânjeam la începutul verii la o vacanță de vară cum aveam de mult, iar finalul ei mi-a adus-o. Așa că 2 săptămâni am lenevit, m-am pisicit, am făcut ce am avut chef, când am avut chef, m-am bucurat de seri de vară, am venit acasă la ai mei și am ajuns și la țară, unde îmi petreceam vacanțele de vară într-o vreme.

Acum, la final de august simțeai cum muntele își trimite răcoarea. Seara se lăsa frig, nu mai puteam să stăm noaptea doar în tricou, scoteam hanoracele și bluzele groase. Nu, asta nu ne băga în casă, ne înfofoleam ca să mai stăm până în ultima noapte petrecută la buna când nu aveam oră de intrat în casă.

Aveam stele de văzut întinși pe o bancă pe care o mutam în mijlocul uliței. Calea Lactee nu era ceva străin ochiului. Aveam jocuri de jucat, râsete de dat și amintiri de acumulat.

En fin, erau două luni și jumătate petrecute în ritmul ăsta.

Dacă tot eram în vacanța care a fost așa cum mi-am dorit-o – considerată poate pierdere de timp pentru unii, dar cu exact ce aveam eu nevoie – am dat o tură până în grădină.

Cârpele erau întinse.

Lemnele aranjate.

Prunele coapte, unele viermănoase. Am cules câteva din pom și le-am halit. Dulci, bune.

Și în păr erau ceva pere, dar încă nu-s coapte. Alea se fac la toamnă.

Pentru merele văratice, cele mai bune mere din universul ăsta pe care le ronțăiam obsesiv am ajuns prea târziu. Le-am mai găsit pe astea.

Și am ajuns și la vale, în fundul grădinii, unde se termină toate grădinile de pe linia noastră de case.

A făcut buna curat, a smuls toate buruienile, bine că a lăsat feriga asta să mă bucur eu de ea.

Mă uitam la apa asta și mi-am adus aminte cum m-aș fi băgat cu picioarele în ea. Făceam asta și în vale, și în părău, era o plăcere să simți apa aia rece venind din munte. Ne era frică de lipitori, dar le mai strângeam în diverse recipiente ca să ne uităm la ele.

Bulboaca

Cred că asta îmi aduce aminte cel mai bine de vacanțele de vară.

Bulboaca.

Când făceam bulboacă, construiam în apă un zid din pietre, un baraj, care să adune apa și să ne permită nouă să avem apă destulă să ne bălăcim. Ca să nu curgă apa printre pietre, rupeam zglii și astupam golurile. Zgliile erau bucăți de iarbă smulse cu tot cu rădăcină, cu pământ.

De obicei făceam bulboaca asta în părău. Era micuță, dar tot ne bucuram de ea.

O singură dată am făcut-o la vale, în apa asta, câteva case mai sus. A fost epic. Epică a fost și febra mea de după dar hei, nu mai văzusem niciodată o bulboacă așa mare, bineînțeles că m-am băgat în apă până la gât.

Bucățile astea crude din vie erau tare bune de ronțăit. La fel și glojdanii. Probabil denumirea mai mult cunoscută este măcriș. Mergeam în grădină, căutam pe unde a mai răsărit măcrișul, că nu era ceva cultivat, îi rupeam frunzele și molfăiam la ele.

Vara este și sezonul de îmblătit, când se treieră recoltele. Mai apoi grâul tre’ întins la soare, să se uște.

Puii se ascund de soare.

Pisi s-a bucurat că m-am jucat cu ea.

Și grătarul a fost minunat. Am înfulecat peștele la grătar cu ambele mâini, total dizgrațios, dar cine mă vede aici. În plus, gustul acela de grătar făcut cu jar nu suferea așteptare. Nici mujdeiul.

Și ce bine e să coci vinetele în curte!

Mnu, nu am copt eu vinetele. Eu mi-am luat pătura și cartea și m-am dus să citesc în grădină, sub nuc. Auzeam valea, muștele și cocoșii. Și niște câini lătrând în depărtare. M-a luat somnul, bineînțeles.

M-a trezit puiul de șopârlă și mi-a părut rău că l-am speriat. Nu voia să îmi facă nimic rău.

Stăteam în grădină și mă gândeam ce bine e aici. Pierd vremea și nu mă simt vinovată de asta. Nu trebuie să par ocupată. Mănânc cu mâna, sunt îmbrăcată lălâi, nu m-am pieptănat de nu știu câte zile și chiar nu are nicio importanță. Nu trebuie să afișez vreo imagine, nu contează ce fac la muncă, nu contează dacă am greșit ceva sau dacă este vreo problemă pe vreun proiect.

Nu contează aproape nimic pentru că, într-un fel, este totul mult mai simplu. Și când mă întorc în București și ascult greierii seara, cât mai apuc, vreau să îmi aduc aminte de asta.

Cred că ne pierdem uneori, uităm cine suntem, nu distingem zgomotul apei de zgomotul toxic din jur și așa, nu ajungem la esență. Eu cred că am ajuns la ea, dar uneori mai am nevoie de o vacanță de vară ca să îmi aduc aminte.

Nu, nu tânjesc după o viață aici, dar mă bucur că am trăit și într-un sat de munte, aici unde authentic living nu e doar un hashtag.

Și-am mai zis, aici hygge nu va ajunge niciodată.