Aici hygge nu va ajunge niciodată

Aici există zile de muncă și zile de hodină. Ziua de muncă începe când se crapă de ziuă și se termină după ce se lasă întunerecul. Chiar și așa, de abia apuci să le faci pe toate. Dumineca trâbe să te hodinești, dar tot mai ai de făcut câte ceva prin curte. Tot devreme te trezești, tot târziu termini ce ai de făcut. Ciurda pleacă dimineața devreme și se întoarce chiar înainte să se lase întunerecul. Când vine ciurda înapoi, oamenii se grupează pe o laiță din fața unei case – să mai ședem și noi o țâră. Toate au porțile deschise, fiecare ghită își știe singură drumul, până în grajdi. După aia intri și tu în curte, mai ai de muls înainte să te bagi în casă.

Aici aproape se termină Transilvania, în partea de sud.

Aici da se pronunță ia. Când se folosește pentru a aproba ceva, are o formă mai lungă și se pronunță de 2 ori. Iaa, iaaa.

Aici casele sunt lipite una de cealaltă, cu un geam care dă la stradă și restul în curte. În fiecare curte, de obicei, există două construcții. Căsuța – bucătăria, o cameră și cămara – și casa cea mare. În casa ce mare, camera sau casa dinainte e aia bună. Celaltă e dindărăt. În spate urmează grajdiurile, șura și grădinile.

Aici iarba din grădină se cosește și se lasă la uscat în soare. Trebuie să și întorci otava și să ai grijă să nu vie vreo ploaie peste ea. După ce s-a uscat, o bagi în șop.

Aici rufele se albesc întinse la soare, pe iarbă. Acum nu cred că se mai întâmplă așa des, dar când eram mică se spălau la părău și se băteau cu maiul.

Aici tot timpul e altă treabă de făcut, în funcție de sezon. Să ari, să semeni, să îmblătești, să bagi grâul în saci, să tai un chelteu de lemne, să aduni picioicile, să repari un pălan, să plivești, să pui murături, să afumi carnea de la porc, să faci o păpară când vin copchiii în vizită.

Aici, când e sărbătoare, le dai pe toate în sfranț și stai în casă.

Pui fața de masă din zestre. Țesută acum 57 de ani, din cânepă. Pui pe masă ce ai mai bun din curte și dai și la pachet.

Cloca a scos pui, cozonacul nu e așa crescut dar îi bun tare că e făcut cu multă nucă și cu unt, în sat nu a mai murit nimeni, trebuie să dăm 4 milioane pentru casa lui părintele, două-trei alte bârfe. Cine, ce a mai făcut. Apoi vin sfaturile și îngrijorarea. Să mă mut înapoi în Brașov. Să stau pe fundul meu. Să îmi găsesc și eu un băiat. Uite câte se întâmplă în lume. Zâmbesc și întreb: “dar tu de unde știi?”. “De la televizor!”.

Aici e tot o bulă, una închisă ermetic. Totul e orânduit și nu ai cum să strici rostul lucrurilor.

‘Ș-ai că-i fain aici la buni? Uite ce frumosu-i. 

E fain, buno, era fain și când petreceam toată vara aici. Când stăteam toată ziua pe uliță și refuzam să strâng zarzănele de pe jos. Când adunam câteva ca să nu zic că nu am făcut nimic, lăsam corfa acolo și plecam. Mă mai întorceam seara, după ce treceam ciurda, să mănânc. Mămăligă cu lapte. Bulz. Cartofi prăjiți. O zbugheam iar pe uliță, până seara târziu. Uneori ne puneam băncuța în mijlocul drumului, ne întindeam pe spate și ne uitam la stele.

Încerc și acolo, în București, în aglomerația aia să îmi formez plăceri mici.

Să beau cafea bună.

Să fac poze orașului, de sus.

Să mă plimb pe străzile cu case vechi.

Să mă bucur când sunt acasă și pisica vine să doarmă lângă mine.

Să mai aranjez ceva prin apartament.

Să gătesc, chiar dacă nu mă pricep. Chiar dacă doar pentru mine.

Să mă plimb pe Calea Victoriei. Pe acolo, pe la Palatul Telefoanelor, unde îmi ziceai că mama-mare și cu sora ei treceau strada doar ținându-se de mână pentru că le era frică de aglomerație.

Nu o să trăiești 100 de ani. 

Așa-i, buno. Din asta cred că e important cum trăim. Eu zic că e frumos și aici la tine, și în București la apartament, și la danezi cu hygge al lor. Mai uităm, toți oamenii uită. Uităm de recunoștință, apreciere, mulțumire. Uităm de diversitate și de locul nostru în lume. Uităm să căutăm ce e bine pentru noi. Sau găsim și credem că ce am găsit noi e bun pentru toată lumea.

Am uitat cum e să simți liniștea absolută într-un oraș. Să te îndoiești de auzul tău, pentru că de abia se aud sunetele naturii. Am uitat cum e, într-o localitate de la poalele muntelui, să nu vezi țipenie de om pe stradă – nici la dus, nici la întors. Un câine și atât. 230 de kilometri înapoi, cineva va uita că nu poți trăi tânjind după altă viață. De trăit se trăiește atunci, pe moment, cu ce ai, cu cine ești, cum sunteți. Fără proiecții. Eu nu mai uit lucrurile astea.

Ai grije de tine! 

Am.