Eram în Rijksmuseum și o fotografie mi-a atras atenția în mod deosebit. De fapt descrierea ei, care punea 3 întrebări: d’ou venons-nous? que sommes-nous? ou allons-nous? Fotografia se numea Untitled și mi s-a părut o metaforă perfectă pentru cine și cum suntem noi.
Încercam să răspund în mintea mea la întrebări, dar mi-a răsărit altă întrebare: oare câți oameni știu să răspundă la întrebările acestea? Puțini. Și câți caută? Și mai puțini.
Ne ignorăm universul interior, pare că nu este niciodată o prioritate. Pălește în fața sfaturilor celor apropiați, în fața preocupării pentru exterior, îl ignorăm pentru că nu avem timp acum și nu avem timp acum pentru că alergăm fără să știm de ce sau după ce. Și bineînțeles că nu știm să răspundem de ce alergăm, pentru că ar trebui să plonjăm înăuntrul nostru pentru a descoperi răspunsul la întrebare. Hopa, m-am învârtit cumva în cerc?
Ș uite așa se nasc frustrări, în forme variate. Facultăți alese greșit, locuri de muncă în care ne consumăm fără rost, relații din care ne e teamă să ieșim și probabil cea mai importantă – întrebări despre noi la care nu știm să răspundem.
Spune-mi, te rog, cum te aștepți să fie bine în viața ta dacă nu îți acorzi ție, celei mai importante persoane, timp pentru a te asculta și a te înțelege? Cum ai vrea să afli răspunsuri la întrebările ce țin de universul tău exterior, dacă tu nu îl cunoști pe cel interior? Cum să te aștepți ca proiecția ta în exterior să fie coerentă și clară, când legătura cu interiorul e ruptă?
Avem multe găuri negre în noi și dacă nu încercăm să le închidem absorb multe lucruri din afară. Ne absorb în conflicte generate pentru că nu l-am ascultat pe celălalt sau nu ne-am ascultat pe noi îndeajuns. Absorb zone de confort în care nu stăm conștient. Atrag obiective ce nu ni le dorim cu adevărat. Absorb o imagine a noastră care, cel mai probabil, nu este adevărată.
De câțiva ani am început să mă ascult, cât pot eu de bine. Este cel mai bun lucru pe care îl putem face și pe care îl vom avea cu siguranță pentru totdeauna. Nu casa, nu familia, nu relațiile, nu jobul, nu garderoba.
Când începi să te asculți dispar multe pseudo-argumente. Nu trebuie să stăm într-o situație care nu ne favorizează. Nu trebuie să mai ținem legături cu oameni care nu aduc valoare în viața noastră. Nu trebuie să îți cumperi casă dacă nu vrei. Nu trebuie să urmezi sfaturile familiei pentru care să fii realizat înseamnă să te căsătorești și să faci minim un copil.
Cea mai mare realizare a mea sunt eu. Sună a pleonasm, dar este unul care ascunde în spate multă muncă ce se desfășoară continuu. Dacă nu făceam asta, nu îmi descopeream pasiunile. Dacă nu îmi descopeream pasiunile nu știam cum să îmi prioritizez timpul pentru ce contează și cum să mă relaxez. Dacă nu făceam toate astea, blogul nu ar fi existat.
Și nu ar fi existat nici giveaway-ul de astăzi, în care poți câștiga cel mai frumos premiu pentru tine. Un loc la cursul Poveștile ca metafore ale dezvoltării de sine.
Pentru mine decembrie este luna în care îmi iau mai mult timp pentru mine. Las la o parte multe dintre lucruri și stau să mă analizez, să mă relaxez, să îmi șlefuiesc povestea. Așa că mi-aș dori să faci la fel.
Spune-mi într-un comentariu care este cel mai bun lucru pe care l-ai făcut pentru tine până acum.
Concursul se încheie miercuri, 23 noiembrie la finalul zilei, iar câștigătorul va primi un loc gratuit la cursul susținut în București, la Fundația Calea Victoriei ce va începe din 7 decembrie. Detaliile cursului le găsești aici.
LE: Câștigătoarea este Ioana, felicitări!
Mi-a plăcut mult articolul ăsta și rezonez cu el. Cel mai bun lucru pe care-l fac pentru mine este să mă ascult și să mă înțeleg. Așa am ajuns să descopăr ce îmi place să fac cu adevărat, ce pot să fac, la ce sunt bună și la ce nu. Așa am prins curaj să ies din bula în care am intrat pentru că “așa e bine” și să lucrez la un proiect care mi-e drag, mă reprezintă și mă bucură. Chiar dacă e greu, chiar dacă mă speria la început, chiar dacă nu toată lumea a sărit cu încurajările. Mi-am spus că viața e un loc de joacă și mi-am dat un șut ca să fac ce-mi doresc 🙂
Știu ce zici cu încurajările. Și să știi că mă mai uitam din când în când la proiectul tău, m-am bucurat să văd că ai ajuns și tu la mine pe blog. 🙂
Felicitări, Ioana, tu te vei bucura de premiu! Îți trimit imediat și un e-mail pentru restul detaliilor.
Mulțumesc mult, dragă Raluca! Chiar mă bucur 😀 Și uite cum ne-am găsit noi în imensitatea asta de internet ♥
Este foarte adevarat ca cea mai mare realizare a noastra suntem noi insine. Pentru ca de acolo pleaca totul: relatii, sanatate & tot ce defineste experienta noastra pe aceasta lume. Ce m-a ajutat cel mai mult pe mine a fost o curatenie generala pe toate planurile intr-o perioada in care nimic nu mai functiona. Nu a fost un proces placut si relaxant – din contra! – dar la finalul lui, dupa vreo 3 luni, m-am simtit de 100 de ori mai usoara si mai libera. Ideea este ca, indiferent de situatia in care suntem, putem oricand alege din nou o alta versiune a povestii noastre. On another note: foarte dragut acest blog:)
Mulțumesc, Diana, și pentru participare și pentru apreciere!
La inceputul verii, cand am aflat ce afectiune ma facea sa ma topesc de pe picioare, nici nu banuiam ce calatorie extraordinara ma asteapta datorita ei si ce binecuvantare deghizata se poate ascunde in spatele unui diagnostic. Am invatat, inca o data, sa nu tin cu dintii de convingerile mele ferme si sa nu mai spun: “Eu niciodata n-as face sau accepta X sau Y” – haha, ce gluma buna, pentru ca din cauza fricilor mele din trecut si de dragul celorlalti am ajuns sa fac exact acele lucruri si, culmea, n-au fost chiar atat de rele pe cat m-as fi asteptat. Am invatat ca atitudinea si increderea noastra fata de un tratament ii pot decide in mare masura eficienta. Am invatat sa accept si sa cer pur si simplu ajutorul celorlalti, si Doamne, ce lectie importanta a fost lucrul asta pentru mine, fiindca toata viata am trait in povestea lui “Eu sunt bine, ma descurc , deci hai sa-i ajut pe ceilalti”, fara sa realizez ca astfel ma mint singura si ajung sa sufar, plus ca le refuz celorlalti dreptul de a darui si ocazia de a se simti buni si generosi.. Ah, si ce stare de gratie si bucurie apare cand fluxul de a da si primi circula liber si armonios, e magie pura.. Ca si iubirea si sprijinul celorlalti, care am descoperit cu ocazia aceasta pe pielea mea ca sunt unul din factorii esentiali in procesul de vindecare. Am mai invatat lunile acestea sa renunt la idei fixe si rigide si la incapatanare, sa ma deschid si sa accept ca Dumnezeu si ajutorul pot veni pe orice cale si ca totul e spre binele meu. Am invatat ca unele din cele mai sincere si calde dovezi de omenie si iubire le poti gasi intr-un salon de spital si ca dragostea si viata inving si acolo, cand se rade in hohote si toata lumea savureaza cu pofta primele visine sau o felie de pepene. Raspunsul meu s-a lungit si-mi cer scuze, dar ideile se revarsa fara voia mea si zambesc scriind aici si amintindu-mi. Atunci cand ai cea mai mare nevoie si lasi totul in seama lui Dumnezeu si-a universului, te simti impins de un val de iubire si sprijin din spate si incep sa se petreaca sincronicitati si mici miracole, si asta e iarasi o lectie de neuitat pentru mine. Sunt inca pe acest drum fascinant al vindecarii, stiu ca mai am multe de invatat si de descoperit. Sunt recunoscatoare ca pot face asta si merg inainte cu bucurie, abia asteptand sa vad ce mai urmeaza 🙂 In lunile petrecute intre spital si acasa am invatat sa spun “Da!” oricarui lucru sau ocazii care se iveste, invitand astfel bucuria si aventura in viata mea, si e minunat cate se pot astfel intampla <3
De dimineata m-am oprit din drumul meu obisnuit catre birou si am mers pe jos incalzindu-mi mainile cu un latte macchiato. M-a plimbat pe Calea Victoriei, unul din bulevardele mele preferate, desi mai mereu aglomerat. Am observat ca au pus deja decoratiunile de Craciun si mi-am imaginat cum vor arata cand vor fi aprinse. Inima a tresarit, Craciunul fiind sarbatoarea mea de suflet. Am privit oamenii, am simtit racoarea diminetii, am preluat energie din agitatia din jur, am zambit in coltul gurii amintindu-mi de o patanie de cu o seara in urma. Micile si totodata marile bucurii pe care le-am descoperit de cand am invatat sa fac lucrurile care imi plac.. singura. Inainte eram legata de ceilalti si renuntam la a ma duce la un film, la o piesa de teatru, renuntam la o iesire in oras doar pentru ca nu venea cineva cu mine. Nu ma gandesc la cat de multe am pierdut, ci la cat de multe am castigat cand mi-am facut curaj sa fiu singura, sa fac lucruri singura, sa zambesc singura, sa rad singura. Si, de fapt, nu ma simt singura. Simt ca am gasit in mine cea mai buna prietena a mea, un complice, un bun sfatuitor. 🙂